Ninge de vreo săptămână-n țara asta,
Au crescut troiene până sus la stele,
Munților abia li se mai vede creasta,
Valurile mării sunt de zăpadă grele.


Înoată trecătorii prin nămeți eterni,
Din ceas în ceas mai trece o mașină,
Cât te mai scuturi, iarnă, cât mai cerni?
Interoghează cerul, în parcare, o vecină.


Prin parcuri se predau bătrânii toți
Epuizați de-omăt, de frig și de tristețe,
Dispar pe rând, parcă ascunsi de hoți,
Se-nchid în case, vinovați de bătrânețe.


Nu mai există nici culori și nici nuanțe,
ÃŽn alb e-ncarcerat tot curcubeul,
Pictorii își transmit plenar condoleanțe,
Coșmarul opalin atinge apogeul.


Nu se-ntrevede nimic bun la orizont,
E primavara dispărută pe vecie,
Speranța lumii nu mai are bani în cont
Iar iarna nu vinde nimic pe datorie.