trăiesc între un șoc electric și unul chimic
trăiesc între anestezie și bisturiul chirurgului
cu morfină e puțin mai bine
se estompează momentele în care beam ca apucatul
să-ți pot vomita chipul care îmi orăvea orice umbră de fericire

eram puternic, puteam îndoi lumina cu pielea, cu mîinile
eram ca un sculptor care nu se apuca de marmură din exterior
săpam în pietre ca apa și doar în piatră îți puteam păstra chipul

m-am gîndit de o mie de ori să îmi cumpăr un ventilator
care să îmi mîngîie părul, dar că nu e niciodată la fel
cum era geamul lăsat la mașină și viteza cînd ne îndreptam către mare

nu te-am văzut niciodată plîngînd
dar te-am văzut înnebunind și cumva m-am mai liniștit
chiar dacă nu repari niciodată nimic, preferi să dai foc
și să stingă alții, cu lacrimi, cu anestezii, cu bisturie
cu albele cămăși de forță

pun pariu că dacă aș avea una în fiecare dimineață
ar fi imaculată, călcată, apretată
să urlu în ea pînă soarele se uită în altă parte
și singurătatea e un dentist care îți scoate tot din gură
pînă te doare orice cuvînt

îmi fac respirație gură la gură o țigară și un pahar de tărie
masaj cardiac îmi face întunericul greu
sunt un copil într-un far abandonat
care aprinde o fotografie și spere că după ce arde
urmează să uite
toate loviturile