Intuiția este punctul fierbinte al gândirii umane
un rai de simțuri, o orientare inteligentă fără busolă,
care din mai multe posibilități trebuie să o aleagă spontan pe cea mai utilă.
Este ca un labirint de taine în neant
unde în miezul cerului s-ar afla o pasăre translucidă
care ne ciugulește gândul plurivalent
din coapsele ideilor unde se aprinde un sens
ce nu-l pot numi, dar deseori se percepe ca o flacără udă
arzând fără martori în mintea multora,
în timp ce bănuielile ascunse calcă nepăsătoare pe nervii mei.
Oglinda intuiției nu mai are nici sticlă protectoare, nici dioptrii măritoare,
ci doar strălucirea sângelui cald al presupunerilor,
părând o frumoasă baiaderă timidă cu ochii legați
căzută în transe fructuoase ca să-mi aducă vești din viitor,
noutăți cu miresme de lavandă arsă și de lacrimi ascunse...
Intuiția, deși o văd venind ca o călăuză tainică pe alei stelare,
rareori îți definește corect viitorul înainte să te naști
și nici nu-ți ghicește harul interior implementat de Divinitate.
Mie, fără să mă întrebe, ea mi-a dat să înghit o stea imaterială
dintr-un cosmos transcendent,
ca pe un medicament miraculos ingurgitabil
care iată că acum îmi luminează inima
cu adevăruri prea complicate ca să fie imediat revelate...
Ea mi-a oferit răspunsul nerostit în toate vârstele mele,
o vibrație armonică plină de vrăji ce sparg oglinzile existenței
și fac din mine o harpă pe care cântă clipa nemuritoare...
Fiecare decizie a inuiției a devenit un drum înfrunzit de trăiri,
însă nu rațiunea, ci inima-mi hibridă mi-a decis silueta adevărului
care a ajuns astăzi tot mai derutabil, tot mai instabil,
reușind cu greu să aleagă corect intersecțiile nevăzute.
În prezent, intuiția îmi șoptește grav și cu glas de profet:
„Alege ceea ce simți, nu ceea ce ți s-a spus că e bine...”
Dacă vorbim de rolul intuiției în sentimente,
atunci în spatele retinei, apare o grădină multicoloră fără nume.
Iar acolo constat că realitatea se rătăcește prin aleele ei întortochiate,
unde deseori prezența intuiției spontane
navighează fără vreo logică, ci doar cu ciudate ecouri aprinse.
În acel loc intuiția ne face să simțim craterele iubirii
ca pe un o revelație necesară, ca pe un univers copleșitor
- o impunătoare umbră luminoasă a dumnezeirii -
sau ca două altare susținând că tot ce este veșnic
ne-a fost pulsat în sânge de adevărul ascuns prin sfinte litere tăcute,
explicându-ne că, la urma urmei,
noi suntem ca două ceruri eterne care azi s-au întrepătruns.
dar care înainte să existe pământul,
fuseseră două simple semne întoarse de întrebare
ori poate o splendidă scară de flori
pe care îngerii din corurile celeste
se coborau cu eleganță în tăceri binecuvântate
sau alteori veneau cântând desculți să bea aghiasmă cu cei neprihăniți
al cărui număr - atât al îngerilor, cât și al neprihăniților -
va râmâne în veci de veci neintuit de nimeni.

Glen Ellyn, 4 aprilie 2025