De ce- ai plecat? Te-aÅŸ fi putut iubi
Cum îşi iubeşte floarea clorofila,
Te-aş fi cătat în nopți şi-n zori de zi
Precum olarul caută argila;
Şi-atât de tare ți-aş fi fost aproape,
Cum ochiu-nchis se sprijină de pleoape.

De nu plecai în fugă şi devreme
Acolo de-unde nimeni nu revine,
Ți-aş fi făcut un cântec, să te cheme
În casa pregătită pentru tine.
Şi, zugrăvindu-ți taina din Cuvânt,
Să-L înțelegi pe Cel de-a-pururi sfânt.

Åži cine ÅŸtie de n-ai fi crezut
Åži-ai fi strigat la ceruri bucuria,
Iar chipul tău senin, de nou-născut,
L-ar fi vestit la lume pe Mesia?...
Iar azi, nădejdea-n lucruri nevăzute
Ar fi venit, mormântul să-ți sărute.

De ce-ai plecat? Ți-aş fi bătut în poartă,
M-ar fi găsit vecinii implorând;
Dar cui îi pasă de puțină ceartă
Când viețuieşti cu-ngrijorarea-n gând?
Poate-mi dădeai o oră de-ndurare,
Să-ți povestesc de moarte şi salvare.

Ți-aş fi cerut un ceas de rugăciune
Şi- atâta te-aş fi prins în plânsul meu,
De-ai fi simțit c-un strop de rațiune
Minunea că există Dumnezeu.
Şi-atunci, ştiind ce-nseamnă fericirea,
Ai fi cătat, plângând, nemărginirea.

Ai fi privit cu drag acestea toate -
Åži pacea, ÅŸi-ncercarea, ÅŸi durerea,
Ai fi răbdat cu bucurie poate
Întregul chin, ştiind ce-i mângâierea.


Aş vrea să cred că-n ultimul tău pas,
Un ultim gând cu Domnul te-a-mpăcat...
Dar eu, prieten pe pământ rămas,
Cuprins de dor, cu visul înghețat,
Mă-ntreb cu lacrimi mari: De-ai mai fi stat,
Aş fi făcut mai mult? De ce-ai plecat?...