Icoană pe sticlă —
născută din aburul unei respirații divine,
veșnicia s-a apropiat prea mult de materie
și a lăsat o arsură.

Vălul cade încet
nu apă, nu pânză,
o piele subțire de lume
care se destramă
sub greutatea unei priviri
ce nu știe să uite.

Dumnezeu a clipit.
Ca un cataclism
îmbrăcat în tăcere.
O pauză de sânge
între două fulgere.

Sticla nu reflectă.
Ea ține în sine o întâmplare —
o fisură prin care realitatea se roagă
să nu mai fie ea însăși.

Sub văl, chipul nu are contur.
Doar suferința are margini.
Și în centrul ei, o lumină:
nu blândă, nu caldă —
ci o rană aprinsă
care arde în tăcere
tot ce încerci să iubești.

Aceasta nu e icoană.
E ecoul unei absențe,
o amintire pe care
Dumnezeu a uitat să o șteargă.

*
Și a venit Bach
Vocile se întretaie
o ploaie verticală
căzând înăuntrul oaselor.
Orgă în Catedrală —
nu sunet, ci răsuflarea lumii
când uită să se sfârșească.
O treaptă
pe care urcă
aripi sfărâmate de timp.

Sticla a început să vibreze,
icoana tresare,
iar El
s-a răsucit în clipirea aceea veche,
vis înainte de…

Aerul s-a umplut de tăcere
împinsă până la strigăt.
Nu mai e nimica de spus.
Doar muzica
își continua
căderea.