Scumpă-mi bănuială
care mă precede, mă urmează și mă întreabă:
„Ai spus da?”
Eu spun: „Da, desigur”
„La ce?”
„Nu contează. Important e reflexul”
(Reflexul e tot ce mi-a rămas)

Am învățat să zâmbesc
la „conform procedurii”,
„conform procedurii”,
„conform procedurii” –
repetați după mine:
„conform procedurii”.

Și simt o căldură în stern,
probabil un soft de protecție –
sau un sac de enzimă
pentru zilele în care cuvintele n-au gust,
ci doar procedură

Tata zicea:
„Unde-s mulți, se dă ceva”
Eu spun:
„Unde nu e nimeni, poate am întârziat”
Așa că mă așez la coadă în fața nimicului
Aștept să fiu ordonat,
numerotat,
formatat,
precum un string.
În excel.
Pe rândul 57.
Coloana Z.

Mi-am pus un sistem de apărare:
– sarcasm? da
– receptor de absurd? instalat
– traducător de amenințări? activ

Când aud:
„Acesta a fost ultimul avertisment!”
răspund:
„Excelent. Repet. Repet. Repet. Repet.”

E maturitate?
E avarie?
E un mod de a nu lua foc
într-o lume care nu mai are oxigen,
doar aer recirculat și glume de protocol?

(Pauză. Se aude un zgomot de capsator.)