Ceasul de la biserica Luteranǎ bate în centrul unui vis analogic,
parodiază o ordine care nu mai există.
Orele încrustate în cifre romane par uși care nu se deschid decât cu ochii închiși.
Copiii sunt sferici.
Gândurile lor zboară în cercuri imperfecte.
Un băiat îmbrățișează o roată,
poate e mama lui,
poate un gând care a uitat să plece.
O fată sare, prinde aerul și îl strânge la piept îmbrățișând absența ca pe un frate pierdut printre amintiri.
Nimeni nu are jucării,
Doar simboluri vii:
o tăcere cu piele fragilă, de nou-născut,
o suferință în formă de fluture,
o pace care curge printre degete ca o apă caldă.
O pasăre de sticlă predă iubirea din zbor,
o pasăre
pe care doar copiii o văd,
O ating cu pleoapele și devin transparenți.
O ființă fără contur apare,
ține ceasul în brațe.
E un copil în hainele rămase mici Lui Dumnezeu.
La ieșirea din vis, cei treziți uită ce nu le mai trebuie:
o teamă, un inamic, o formă veche a lor.