uneori intru în panică și nu mai știu dacă tot ce îmi amintesc
e adevărat, nu mai știu dacă tu ești chiar tu, dacă e chipul tău
ce îmi apare în memorie sau e o iluzie și atunci îmi crestez o venă
să las chipul tău inseminat în mine să iasă la suprafață
să te văd exact așa cum mi-ai fost scrisă, cu durere și oase

după această barbarie mă liniștesc și caut o pisică să îi mîngîi blana
să am senzația că te alint și îmi trec mîna prin părul tău, că îți urmez
curburile trupului ca un drum care duce atît de aproape de moarte
încît sublimul atinge apogeul, de parcă viața ar fi o scînteie
și ar fi suficient să trăim în ea o iubire întreagă, pînă la os

plouă în cosmopolis și scot mîinile în speranța că prind între picături
pe aceea care are greutatea unei lacrimi, să mi-o pun sub ochi
ca un machiaj care ascunde deplin durerea, durerea seacă
deșertică, durerea gestantă cu lipsa, cu un gest invizibil
care te face divizibil și ai brusc senzația că te-ai îmbrăcat ca un om singur

plouă în cosmopolis, pouă cu picături sterile, fără viață
și tot ce adun în palme nu poate hrăni sau sătura o furnică, plouă cu lacrimi
de mort, cu închipuiri și plăsmuiri depre dragoste, plouă în cosmopolis
ca o proiecție a unei ploi adevărate pe piramidele din egipt
plouă atît de fals încît las din mine să picure

aici un zîmbet al tău, aici cînd ai zis au, aici cînd mi-ai pus piedică
aici cu mîna ta pe fund, aici în lift cînd doar ai zis și n-ai făcut
aici cînd purtai fustă la film și plouai mai frumos ca orice surogat
de ploaie care cade peste cosmopolis și nu conține nimic altceva
nimic altceva decît lipsă.