Am renunțat să adorm în suflete albe.
Frigul crește din pielea mea.
Țin în ambele mâini funia vieții,
Legate-n atâtea noduri, câte am putut urca
Până la tavan.

Doar tablourile și muzica îmi pot absorbi sufletul
Într-un timp măsurat în secunde.
Taxiurile goale compensează
Numărul dens de umbre ale copacilor.

Aud orice reverență a ierbii
Adusă pasului tău.

Uneori a scrie este ca și cum ne-am ornamenta
Cu dinții canini propriile sicrie,
În loc să ne construim cu mâinile noastre
Purtătoare de cărămizi
Propria Piramidă
În care să ne înfășurăm cu tifon -
Faraoni închipuiți a fi pe moarte -

Trădarea te taie in inimă
Exact când te apropii mai mult de pământ

Merg desculț după copiii mei
Prin curtea mea

Îmi iau ceaiul și chiar înainte să plec
Spun
Cedez

Urăsc ploaia,
Așa că stau sub tavan.
Tavanul meu este acoperișul tuturor.
Peste tavanul meu pășesc alții,
Undeva mai sus,
Mult mai sus,
Posibil să ne meargă liftul.

Aș vrea să îmi pot aminti ceva
Din chipurile imprimate în luna de ceară

Altminteri,
O pânză albă în zare
Este zâmbetul lui Dumnezeu
Sau doar un suflet de om.