Prolog:
copilul nu are vârstă-
el e nodul din gâtul tuturor strămoșilor
care nu au știut să plângă


în subsolul visului meu
îl găsesc stând pe un scaun minuscul,
dar scaunul e frică solidificată-
cu nervuri subțiri, spiralate
fața lui e acoperită cu o mască de sticlă,
iar în spatele măștii roiesc păsări negre-
la fiecare bătaie, aripile lor lovesc pereții,
ca niște pendule bătând la unison-
„tu mă numești copil,”
îmi spune fără buze,
„dar eu sunt arhiva muțeniei voastre-
sunt lacrimile înghițite
care s-au coagulat în sângele tău de ani”
mă apropii-
îi ating mâinile:
sunt reci, pline de cicatrici minuscule alfabetizate,
scrise într-o limbă uitată
atunci simt:
în fiecare plâns din copilăria mea
vorbea el, nu eu-
el era străinul care țipa prin gura mea
și toți l-au numit „sensibilitate genetică”
îi ridic masca,
dar dedesubt nu e chip-
doar un gol
din care se revarsă cântece vechi,
Az a szép-akinek a szeme kék”, Auf de schwäb’sche Eisebahne
și deodată îmi amintesc:
copilul nu e niciodată singur,
el e suma tuturor copiilor netrăiți din familie,
cei care încă se tânguie
în oasele mele.


Epilog:
îl strâng la piept –
și aud cum în mine
se sparge un zid de tăcere.
nu mai sunt eu cea care respiră,
ci el–
ca și cum viața mea
ar fi început abia acum
când nodul din gâtul strămoșilor
se desface în voce
și-i aud, târziu,
cum mă învață plânsul.