Aș dori sa zbor spre stele și să lupt, să nu regret.
Aș dori să mor in lauri, îndrăgit și mântuit.
Aș putea să pot visa, dar stau treaz și chinuit,
Aș visa tot ce aș vrea, dar de viață sunt mâhnit.

Abuzez de gânduri negre, în amurguri de cristal,
Mintea zboară prea departe, spre războaie nepurtate,
Sufletul în chinuri doare și mă las’ făr’ de suflare,
Eu mă-nchin spre frigul mortii și spre recele-nviat.

Printr-un labirint al fricii, caut pacea, eu, măcar,
Dar pereții devin ace care mușcă nu-n zadar...
În genunch căzând mă vaiet, căci sunt singur intre spini,
Și încet imi gust durerea, chinuit de mărăcini.

Hienele vin să cineze dintr-un suflet istovit,
Cirezile calcă-n picioare o inima ce a trăit.
Dureea morții este mare, iar țipete s-aud în cor,
Ca să ascundă defăimarea și blasfemii și mult amor.

Adorm încet în sânul morții, căci visele mor prea ușor,
Se pierde-ncet suflarea vieții, ce m-a cuprins ca un fior...
Iarăși abisul stă aproape, să mă salvez din el nu pot,
Caci singur eu ma zbat prin lume, iar lumea mă înghite, tot.