câteodată brațele se deschid cruce
apoi se adună vertical
ploaia îmi alunecă de pe umeri
cerul se risipește deasupra
pământul se condensează albastru

încă o dată
brațele uită de mine

picioarele mi-au rămas undeva
rădăcini
trupul mi se lungește
ca umbra în apus
uite acum sunt ființa ideală
picioarele în pământ
trupul subțire
iar brațele
abia dacă le mai aud

meșterul sculptor
ia dalta