inima,
abis
între a te știi aproape,
aripa
și vuietul desființării.

#

[la margini de peyotl]
am înghițit
jumătatea crudă a lunii,
putreziciunea clipelor
coboară
în ouă de vultur.
în adânc de întuneric,
copacii nasc oameni,
din șoapte.
uneori,
lumini se nasc
sub pleoape,
inimile se împletesc
pe sub pietre.

cine suntem noi
cei care vopsim zidurile cetății
în culoarea interzisă
a inimii?
străinul ocolește bogatele oaze.
aerul ne refuză,
se prăbușește
de atâta tăcere.

cu fiecare
rotire în jurul soarelui,
copacii
își sporesc
trupul, înțelepciunea.
noi
pierdem câte un zâmbet,
pierdem din glas,
sfere de lumină
plutim spre înalt.

sunt clipe,
ce le cuprind pe celelalte toate
și se topesc încet
în bucurie.

#

galben,
adâncă otravă,
trimite-ne orbi
la marginea lumii.