Când râd, pământul își pune mărgele verzi.
E un travestit bătrân și umil.
Nu ți-ar spune pe cine-a iubit.
Presupun mereu că pe oameni mai înalți și mai puternici ca mine.
Oameni goi care nu-și ascundeau nici nunțile, nici săgeata,
care nu-și alungau copiii din burți, care nu așteptau să moară,
ci plecau singuri
spre moartea lor.

Presupun că n-a iubit oameni triști.
Dacă plâng, am grijă să-mi șterg întotdeauna lacrima înainte de a o vedea el,
altfel, se schimonosește emoționat și-mi ia mult până să-i refac fardul
pe obrajii lui de paiață.

Presupun că n-a iubit oameni, totuși și pe oameni trebuie să-i fi iubit.
De la oameni a învățat cum să-și pieptene părul,
să-și pună cercei,
să joace șotron în pantoful cu toc.
De ziua mea mi-a adus un măr cu buline.
Sau poate nu era primăvară, poate mărul era roșu, iar bulinele i le pictasem eu.
Poate nici nu mi l-a adus, ci l-am găsit când mă așezasem în genunchi să-i cos tivul rochiei.

Puii de om i se par gălăgioși și murdari. Îl înspăimântă fragilitatea.
Și mai mult îl sperie gândul că i se va face rău.
Cineva se va strecura noaptea în patul lui și-i va zdrobi mâinile.
Este aproape sigur că va fi tot un pui de om, unul care-i va smulge unghiile lăcuite
fără să înțeleagă
cu câtă bucurie s-a pictat, numai ca să arate frumos.

Presupun că și eu voi îmbătrâni.

Atunci îmi voi odihni tâmplele pe inima lui. Deocamdată mi-e frică
să-i aud inima.
Dacă bate prea tare? Dacă voi asurzi?
Dacă dintr-o dată se oprește și nu mai bate deloc?

Încă nu mă pictez să mă vadă frumoasă.

Dar râd. Înșir nebunește mărgele
pământului meu.