camera mea mortuară adună poeții din lume
și-i întinde pe cimentul alb
pe unii în rime împerecheate
pe cei mai mulți la întâmplare
ca versurile acestea
eu calc printre ei
și le privesc mâinile
care n-au avut frică
să fulgere piatra cu degetul

acum poeții nu mai pot vorbi
eu trec prin dreptul lor
și citesc câte un poem
ei au învățat să stea drepți
în fața poeziei
cum și ea a știut să se aplece
în fața lor

deschid robinetul
râuri de șampon
spală polinoamele umane
de cuvinte care nu au vrut
să fie moflăite
prin bucătării și WC-uri
se scurg cuminți în canale
și mai departe în râuri și mări
le iau păsările în cioc
când lucesc în solzii peștilor
și le varsă ca o ploaie fierbinte

când se apropie de noi
ies și eu în întâmpinare
cu tablele mele de piatră