Voi împăia un nebun cu tâmplele lustruite în zori, și cu de-a sila îi voi târâ în trup un suflet pe care-l voi purta într-o cușcă de dumnezei ce-și cântă singuri în strună.

Voi împăia un poet botezat în sârmă ghimpată și-l voi împinge în brațele unei triste femei fără zestre — pentru ca inima să-i sune a gol.

Un dumnezeu voi împăia, după cum mi-ați cerut, și îl voi apropia de pământ, sub semnul uscat al cărnii, învățându-l să scuipe stăruitor împotriva vântului,
și apoi îl voi arunca pe scări,
cu o coajă de pâine în mână,
arătându-l dezbrăcat lumii: "Priviți-l la lumina lămpii pe iubitorul de sisteme și armonii! Huiduiți-l! Zdreliți-i prin visele voastre genunchii acestui om fără destin!"

Dar nu numai atât…
Voi împăia un filosof și-i voi da un nume, și, poate că și mai mult de atât, îi voi da și dreptate, pe străzile voastre lăsându-l
singur cu o biserică pe umeri.