Vioara sufletului meu este acum tacuta,
Caci coarda bucuriei sale, s-a rupt intr ‘o secunda.
Am vrut candva sa cant incet, dar dragostea si ura,
M-au ametit si m-au facut sa-mi irosesc masura.
Am cantat tare, apasat, si prea dornic de vise,
Cand m-am trezit, mult prea tarziu, sunetul se topise…
Vioara plange, eu suspin, si viata mi-e tenebra,
Si singura ce ma tot cearta’i constiinta acerba..
Incerc zadarnic sa-i explic,
Ca eu nu pot face nimic..
Ea urla, tipa !
Iar eu tac… ‘ce sa ma fac ?‘

Vioara sufletului meu, tacuta zace..
Dar mult mai greu imi este mie,
Caci eu port vina, si constiinta nu-mi da pace..
Si de-as da timpul inapoi,
Sa fim doar noi..
Eu..si vioara..
As canta’ncet si cumpatat,
Umbra usoara, tot m-ar petrece la jucat..

Dar am sa las timpul sa curga,
Precum un rau, cu bolovani,
Veniti din munti, carati siroaie,
Si lasati prada nimicirii, zeci de ani..
Raman tacut in resemnare,
Prevesc vioara..’ce folos ?’
Si singura de vina’i varsta,
Ce mi-a dat aripi ,
Si pe pamant,plin de regrete,m-a intors..

Vioara sufletului meu,tacuta zace,
Si constiinta’i singura ce nu’mi da pace..