în vremea când știam să tac

și pe când îngerii dormeau

printre lucrurile din odaia mea

pe când întrebările nu aveau

răspunsuri și trebuia să îmi

învăț dușmanii pe de rost

în vremea când semenii mei

aveau două picioare și aveau

două mâini (, fiecare doar

cu un singur deget arătător)!!!

în vremea când orice durere

avea șansa de a se dilua

în eter în secunda uriașă

a nașterii sale

și tot în vremea când nici

nu știam că voi fi

nevoită să spun că

m-am sălbăticit tocmai

datorită vieții duse aduse

duse printre jivine

mama îmi mângâia creștetul

sufletul și eu mă certam cu Dumnezeu

pentru toate clipele mele incerte

și în tăcere iubeam un coșmar

în fond vagabond

infidel în care străinii intrau încălțați

sfidând drama continua dramă

sfidând respectul de sine patima

pustie pentru valorile vieții

De atunci efemeridele

sunt garda mea de corp

liniștile ucigașe sunt

prietenii mei de o viață


cineva mă acuză

de anonimat altcineva

îmi retează rădăcinile

cu un buldozer uriaș

cineva imi pune in ceai picaturi

pentru distrus trecutul

altcineva îmi înfige în spate

un pumnal cunoscut


nimeni dar nimeni astăzi nu

îmi mai este mamă

să o pot atinge să pot

să o strig pe nume să pot

să îi spun cine sunt