șuvițe- rug aprins
de cuvinte, de dragoste,
împrăștiate
pe
tărâmul tăcerii...
de aici
un ghem din sunete de clopot
se rostogolește
înaintea ușilor de cristal:
și-a lipit inima de inima lui
Marcel...;
un pulover dintr-un albastru infinit
i-a tricotat.
nu s-a temut de furtuni:
a aruncat peste umăr
rujul-
cântecului să-i dea aripi de înger.
a aruncat și
fardul roz de obraji:
nopțile cu clar de lună
să nu mai cunoască tulburarea despărțirii.
a pietruit drumurile cu lacrimi de dor.

ai despicat pietrele cu puritatea și profunzimea glasului.
ai ridicat răniți din tranșee cu bucuria emanată din suflet.
chiar dacă nu știi nici măcar
să cazi în genunchi,
nu-i nimic.
o facem noi, în fața ta.