Din a iadului umbră
muguri mai scapă,
fără de urmă
scânteia sclipind.
Mai mor uneori
întorcându-mă-n mine.

Pașii crescuți
în dorul de mine
mai mor uneori
să mă poată slăvi
în șoapte strivite
pe jumătate-ntârziate...
Să le săruți sensibila stare de sunet
când nașterea oarbă le-ngroapă în brumă,
să le așeji pe buze
gingășie ca salbă.
Aproape mă bucur:
pasărea albă sărută!

Mai adorm uneori.
O gheară ce-mi mângâie tâmpla,
puțin câte puțin,ațipind
lumina somnului, visul.

Primăveri colorate mai număr
și pietrele lua-vor la goană
mireasma soarelui mut
din castelul zmeului mort.

Mă trezesc mai apoi,
rugul de flori strangulând,
treizeci de foi, și petale,
cu flori și cu spini,
funie ce leagă cerul de noi...
niciodată departe!
Mereu înlăuntru-nodată de zei.

Forma nestinsului chip,
poftă dulce violentă
raza soarelui arzând.
Restul iubirii etic mai râde,
de-o rază de soare-necat
și fără să știu,
special pentru mine,
pe-un colț al gurii uitat
răsare-un sărut infernal.