sub voalul de flori albastre
poeta
cu ochi mari și albaștri
neapărat albaștri
ca florile de pe dealul feleacului
când primăvara
se trage din rădăcini cum
fecioara din prunc
din seve și din crud
din jilav și reavăn

cu perdeaua părului
dată la o parte
de peste obrazul de var
pe care zâmbetul era ca o epifanie
zugrăvită de dumnezeul cuvintelor
așa mi s-a arătat năluca poetei
de am rămas mut
ca un țintirim
și m-am așezat pe genunchi
cutremurat de teama că imaginea ei
tremurând mișcată de vânt
mi se va dezlipi de pe retină
așa cum se cojesc icoanele
pe pereții bisericilor de țară

cu ochii ei de cerneală
așa mi s-a arătat poeta
și mâna mi-a înțepenit pe toc
în scrierea poemului
cu litere albastre rotunde

?altfel de ce mi-ar fi apărut poeta
după o perdea de flori albastre
două înflorindu-i chiar în găvanele ochilor
și n-a mai fost nevoie să-mi vorbească
să cânte?