Zorii ne-au învăluit subit...spărgând zidurile poveștii, au năvălit, prin geam, în patul nostru. Zaceai imobil, acolo sub privirea mea, cuprins de un somn adânc, nesănătos...toate faptele acelei zile te-au învins, te-au răpus spre a nu-mi mai simți atingerea; te fixam fără să-ți înțeleg șirul de gânduri, de vise, fără să-ți pot pătrunde lumea, prea departe de ce sunt eu...îți stergeam fruntea străină, scrutam firele de iarbă împletite cu pământ din ochii tăi atunci când coborai din vis și acoperindu-mă cu un braț, voiai să mă iei cu tine acolo; te simțeam, te știam, dar nu puteam coborî în centrul tău...să-ți descui toate lacătele și să smulg rădăcinile lumescului ce te pătează.

...cerul dimineții mi se prăvălea până în suflet când îmi întindeam capul pe pernă, spre fereastra cu urme de ploi și îmi lumina fără milă îndoielile...timpul se oprea cu fiecare respirație, cu fiecare mușcătură a mea din para verde ce mă spăla de gustul tău...când deodată, străinul ivit în privirea-ți beată de vise a spart globul în care creștea tăcut puiul de dragoste...

Noua zi m-a găsit goală, orfană, între așternuturi cu arome de om străin, de fluture hoinar...iar albul tavanului îmi urla în față adevăruri. De atunci, zorii luminează numai cioburi.