citesc și
trag cu dinții de pielița deșirată a unghiei

concluzionez:
mamele nasc poeme de oameni
așa cum ropotește firul ierbii sub tălpi
poeții pândesc din ochiuri virtuale
așezate în capătul firului vinovat
de felul în care arată lumea
cineva nu se știe cine
a dat startul maratonului cuvintelor
împinse cu de-a sila pe ecran de buricele degetelor
poezia transpiră într-un curent care gândește
ce nume să-și inventeze
sigur mai urmează ceva să nu se sperie nimeni
duhul inspirației nu mai miroase a floare albastră
dar miroase bionic
acolo unde cuvintele scurtcircuitate coboară rulând
cu trupurile zgâriind asfaltul
în reevoluția primului secol dintr-un alt mileniu
au dispărut semnele de punctuație poema s-a tolănit
în buzunarul poetului
întors pe dos la vedere
rima fată bătrână s-a ascuns în cărțile prăfuite
pesemne că ceea ce îndrug eu aici va dispărea
poemele nu vor mai fi în cuvinte.