M-am întins, odată, pe rotunjimile unei pere;
codița căpruie creștea, încă, pe ramură, ca o cosiță de
nomadă,
păstrând nervurile reflexe ale frunzelor pe umbre;
porii fructului se dilatau spre raze,
ca să-și coloreze sâmburii în ape,
iar prea-calmele rubensiene penetrau fluxurile sonore de
ultraviolete;
pulsau creol vitaminizantele resorturi, scuturându-și carminul peste
nori…
și se făcu seară…seară de fibre, fosfor și cărbuni;
acum, nu mai puteam să mă ascund de penele albastre
care creșteau din nori și coborau câte două,
pentru că le era frică să zboare singure;
seara era mult prea luminoasă,
umbrele perei se distilaseră prin frunze;
penele-talisman mă atingeau, în
cădere,
iar și iar, ca un ficus care s-ar fi aplecat necontenit spre mine…
și iarăși era seară, ca într-o stepă deplină,
iar scările în spirală se lăsau urcate, după fiecare
metanie
numărată…într-o uriașă și
verde
înălțime.