Primăvara devreme
și-n nopți cu lună
plină
imi vâjâie codru
nu geme doar sună.

Și vuiet răsare
doar vine și crește
furtuna mai iute
mai tare lovește.

Din codru se-aude
bine înțelege,
aude în noapte,
toiag de rege.

Înjură și urlă
nu-și simte pieirea
și foc iar se face
nu poate s-adoarmă.

Nici noapte în pace
cutremură codru
cu tresăriri în șoaptă
de spaimă se zbate.

Cu dor de vânt
și-n luptă
lovește și sună
își plânge durerea
suspină.

Suspină pământ
și vântul turbat,
îi ia din putere
grăbit îl sugrumă.

Și moare-n durere
sub cer fără lună.

Doar regele-n codru
cu picuri de viață
de spaimă se-ascunde
în munții de gheață.

Pustiind dor și geme,
lat cade pe spate,
și moare,
în pieptul naturii,

primavara devreme,
de dorul pădurii...