probabil iar voi da de-un zid de opulență
al zilelor de toamnă stacojii
ce-au mucegăit acum un an
la umbra draperiilor sufletului meu.
toamnă luminată de felinare-albastre
ce provoacă accidente, nevăzând acel ceva
din stradă.

tăceri ce urlă-n infinit,
copii ce râd la porțile Edenului
sufocat de fum;
fum de țigară,
absorbit în plămâni și-n sânge
ca un fluture morbid.
fum din ochii mei,
sedând nimicul purpuriu,
fum hipnotic din ceasuri stricate,
aruncate-n străfundurile eternului.

paralizia norilor întortocheați pe cer
agită-n sfere reci de sticlă
o lume transparentă, o haită de suflete cartonate
care vâslesc în noroi.
și-n cerul atrofiat de-atâta timp
zâmbește jalnic o figură necunoscută,
o madonă nudă,
ce arde parcă așteptând
să fie imortalizată.

iar eu privesc în juru-mi minuscul,
căci atât mi-a mai rămas,
un colț păzit de îngeri înarmați…
privesc cum cuvintele-mi trec dincolo,
cum rima moartă-ntr-o groapă de gunoi
vrăjește alte inimi.
și nici nu mai întreb de ce,
pentru că pe scări cobor în verde,
un verde tomnatic artificial,
un verde de primăvară-n comă
cu numele de apatie.