aceeași nesfârșită risipă de cuvinte
și mulți care vânează steluțele de aur.
nu mai contează formă, noblețe, suflet, minte,
se-mpart fără vreo noimă cununile de laur.

se-ntrec neosteniți în versuri fade snobii,
firi complexate, genii din zilele moderne,
ei profanează arta versificând microbii
din mintea îmbâcsită de fumul din taverne.

urâtul și vulgarul și tot ce-i grozăvie,
ecou al decăderii din sufletele lor,
le-arată fără jenă crezând că poezie
e orice gând al minții, aievea, aleator.

în cercul luminat cu oameni de-analize
se răsfoiesc idei și se acceptă file,
sunt prezentați aceiași și rar găsim surprize,
se merge înainte pe lingușeli și pile.

în lumea voastră sumbră vă tot albește părul
și în pământul sacru vă-nfigeți rădăcina;
veți rătăci pe alții urând tot adevărul
și veți ucide versul acoperind lumina.

voi nu cântați iubirea și ce-i frumos în viață,
voi frankensteini moderni ce practicați pe artă,
vreți doar s-aveți un nume, deloc nu vă e greață
de avortonii voștri din mintea rea, deșartă.

e biata poezie de tot batjocorită
de unii cu ambiții ce și-au greșit vocația,
cerneala minții goale și-o varsă amețită,
mai bine-ar bea-o toată, destul cu inundația!