Statuia nimicniciei am atârnat-o invers de tavan,
Din ea s-a scurs focul ce ardea în van
Pe podeaua linsă de apa deșertăciunii,
Am spart statuia și cioburile aveau izul mortăciunii.

Mi-am smuls rațiunea și am pus-o în ghiveci,
O poți vedea iubito înflorind când prin mine treci,
Absurdul e un verb știrb urlând în fraza logicii,
Atacă raționalul – bec al gândirii înșurubat în fasongul fizicii.

Mânia a crescut din corp și a luat dimensiunea unui elefant
Ce-a tasat iarba din ochii unui elan berbant
Și a strivit degetele cu care scormoneau umbrele în carnea închipuirii,
Am prins-o și am divizat-o în segmentele amăgirii.

Nimicul făcea naveta de la o sprânceană la o nară,
L-am prins în bolduri și l-am uns cu cremă lunară,
Un pictor a creat din el un peisaj marin subtil,
Eu l-am secționat și cu sângele lui am glazurat alambicat stil.

Am frământat furia cu aluatul calmului
Ce a dospit și a luat înfățișarea omului,
Am decupat cerul în figuri geometrice diverse
Și ele au căzut pe om în matematice averse.

Dumnezeu a strănutat și pământul a fost biciuit
De o ploaie torențială de păcat nelegiuit,
Dumnezeu a căscat și toți oamenii au adormit
Pe un pat teluric imens din legendă și mit.

Statuia neputinței a început să se miște mecanic
Pe aleea învolburată de zbucium zadarnic,
S-a întâlnit cu un orb și i-a împrumutat ochii de piatră,
Unui olog i-a dat piciorul de marmură și apoi s-a prăbușit, spartă.