când m-ai trimis să cercetez cărările
am luat deșertul înroșind cerurile
cu spaimele nerostitelor
cuvintele se agățau în vocale
dezgolindu-și oasele
carnea lor se topea sub ochiul
celui ce-așteapta
intonând.
prăpădul cosea zilele
încât până și iadul se-ngălbenea
cu răsuflarea-nchegată
platindu-și tributul
spaimelor mele
ce plasmodiau
litanii uitate.
mă oglindesc în ochii lor
fântâni secate
speranțe năruite
în vânturarea ultimelor clipe
și cu-n ultim spasm
mă cerșesc
mă pețesc
strigându-mă
pe nume…

himeră