Un mare poet,
cu pieptul la fel de mare,
numai bun de înjunghiat,
Își clatină necontenit chemările,
ținându-se de marginea pământului,
vomitat de concret...
În sângele amestecat cu rouă
care nu mai putea curge înăuntrul lui,
Crescuseră ceruri ca niște tavane,
sub alte tavane,sub cel mai mare tavan,
vopsit fără gust în albastru,
l-am numit cer...
Toate îi promiteau o prăbușire...
Un mare poet,
cu brațele ascuțite,
sugea luminii soarele,
lăsându-le celorlalți umbra sa,
să se legene, să se piardă,
fără a ști de ochelari de soare.
Un mare poet,
sfințea cu pasul drumul,
Și își dădea duhul cu fiecare ocară
a vânzătorilor de versuri,
La fiecare adiere publică,
neînsemnată.
Un mare poet își aștepta ființa,
să vină din urmă,
să-i curme sufletul de gânduri,
În paharul cu struguri uciși,
astă toamnă.
Un mare poet,
cu picioare lungi,
care nu ating pământul,
aproape atingănd cerul,
striga lumii măscari,
cuvinte grozave,
cântecul norilor,
verde nepătruns...
Oameni cu pumnii de fier,
îi băteau sufletul în cuie,
în pământ,
Într-un râset universal,
al imensului poet.