Să-mi dați un strop de vin și pâine,
ca unui menestrel hoinar.
Eu doar trăiesc de azi pe mâine,
de griji și soartă n-am habar.

Am fost odată om cu stare,
aveam nevastă și copii,
dar m-au gonit în lumea mare,
războaie crude și urgii.
Am fost în lupte, printre leșuri
privind la câmpul plin de sânge,
am dobândit noi înțelesuri
și am pornit pe strune-a plânge.
Eu am văzut putreziciunea
nenorocirii și durere
și-am înțeles deșertăciunea
vieții fără mângâiere!
A povestit întreaga seară,
de vremuri aspre, de războaie,
acordurile de ghitară,
scânceau prin picurii de ploaie.
Un strop de vin și-un colț de pâine
i-au dat ferindu-l de șiroaie,
ca oaspete de azi pe mâine
în șură, pe un braț de paie.
Dormea chircit, visând pesemne
la viața lui cea zbuciumată,
și pe obraz îi lasă semne,
o lacrimă adevărată.
Atât a plâns, un bob de jar
cât răul din întreaga viață.
De griji, de chinuri și amar,
el uită până dimineață.
În zori se-nchină și pornește.
Nu știe unde-l duce pasul.
Din loc în loc îl omenește,
mulțimea să-i asculte glasul:

- Eu nici nu cânt, doar povestesc
de câte-am reușit să strâng.
Prin lumea largă rătăcesc
și traiul meu pierdut îl plâng.