Sub valul marii sade,
O tanara domnita
Ce pe obraz ii cade,
Mereu cate-o bobita.

E lacrima credintei,
E lacrima suferintei
Ce poarta mereu in ea,
Mereu,mereu,marea.

E viata ei si,gandul,
Strabate-ntreg pamantul
Si se opreste langa el,
In chip de porumbel.

Ea il priveste la fereastra,
Si sta mereu langa-a lui casa
Si il vegheaza zi si noapte,
Il vede seara cum adoarme.

Este iubirea vietii sale,
Ce i-a luminat mereu a ei cale
Este omul ce pe veci il va iubi,
Dar el niciodata nu va stii.

Va stii doar marea si nisipul,
Va stii cerul si cu porumbelul
Vor stii toti,dar numai el va crede,
Ca de el a incetat sa ii mai pese.

Il va iubi mereu doar in tacere,
Si va simti mereu a ei durere
Cum ii strapunge inima si gandul,
Si in curand poate-o va lua pamantul.

De-ar fi asa,atunci cand ea,
Se va urca la ceruri
Va plange cerul si cu marea,
Va plange si el pururi.

Si multe lacrimi va varsa,
Si in zadar va cauta
O alta alinare,si-o iubire,
Caci fara ea nu-i fericire.