Plecat-am eu cu greu, cu dor
Să scriu Romanul vieții, de amor;
Și iată că acum să-ți fiu pe plac
Îți scriu o poezie: să-ți fiu drag.

Aseară eu, împovărat, m-am dus spre stele supărat
Și-napoi m-am-ntors senin știind că ele sunt o punte spre-infinit.
Din Soare eu am luat înțelepciune, de nemăsurat.
Și nemurirea arzătoare mi-am pus-o-nbuzunar,
Ca pe o floare.

Vedeam eu munți și văi și ape
Și universuri explodând.
Vedeam lumina alergând
Și sunetul sclipind, lucind.
Vedeam troiene de balauri
Și urși polari mâncând centauri...

Dar apoi pe tine te-am văzut,
Și nemurirea nu mi s-a mai părut mult.

În părul tău roșcat văzusem eu lumina
În ochii tăi - sclipirea stelelor.
O, frumusețea lor din tine izvorăște,
Tu dai glas lumii; tu văzului îi dai fior.
În chipul tău văzusem izvorând
Nemurirea lumii - e nemurirea mea. Un dor.

Mi-e dor de tine. Te iubesc. Te-aștept?
O, nu știu dacă mai pot răbda!
Aș vrea să te uit ca să pot trăi...
Dar nu știu, nu știu dacă voi putea
Căci știu, și simt li cred... și sper
Că tu ești nemurirea mea.

Și fără tine n-aș putea trăi, căci tu ești viața mea!
Știu că asta-o zic cu toții; că pentru mulți e doar o vorbă-n vânt.
Dar eu aș renunța la tine dacă aș ști că fără mine
Þi-ar fi doar un gram mai bine.
Deci dac-aș renunța la tine aș renunța la viața mea,
Pentru tine.