copiii nu știau să se mai joace dacă
îmbulgăream ținându-ne de mână
și fulgii rămâneau în aer nu cădeau
de parcă n-ar fi nins o săptămână

copacii timpului făceau un pod
sub care noi stingeam în soare ora
atât de albă îmi erai că Dor
mușca de mâini din gerul tuturora

ne guduram ca niște lupi dintâi
zburliți pe cer cu urme în zăpadă
iar la fereastră dumnezeu-poet
râdea cu lacrimi fără să ne vadă