Nici stelele să mai lumine nu ar mai vrea
În lumea asta, unde-n uitate cimitire
Am îngropat cu ură, în groaznică-adâncire,
Frumusețea din noi: zâmbetul și iertarea.

Câti mai îngenunchează în rugăciune?
Când se plutește-n droguri, sex, orgii,
Când mamele își părăsesc copii,
Când moda e din zdrențe și urâciune!

E lumea-n scârbă, și se varsă sânge –
Cu păcat sunt huiduite preoțimi.
Zgârciții care adună bogățimi,
Nu știu că-n cer Maria Sfântă-i plânge

De ce nu ne închizi în temnițe, Iisuse,
Să adormi buzele ce-au rostit sudalmă?
Și-acum ai urmele de cuie în palmă…
Tot cu iubire mângâi inimi nesupuse

Și-acum pe frunte porți de spini cunună,
Căci printre noi nu-i loc de bune fapte
Și ce puține capete plecate…
Ce multe cere o întinsă mână!

Mai poti răbda? Ucide-ne cu pietre, Doamne,
Pe noi, aceștia toți, fii în pierzare,
Ce ne scârbim de-a tălpii sărutare,
Deși apa și focul vor să ne condamne!