iată iubito, e poarta deschisă
și câinii plecați prin păduri,
bate-un vânt tomnatec peste șuri
intonând o doină imprecisă,

nu e nici un om acum în sat
chiar de-s toate lămpile aprinse,
ulițele dorm sub frunze ninse
ascunzând prin pietre un oftat.

nu te chem să vii aici la mine,
strig, dar altfel ca până acum,
te iubesc din satul ăsta scrum
așa cum pot să te iubesc mai bine,

ca un gutui împovărat de dor
după copilul ce îi doarme-n trunchi,
și uite, chiar durerea din rărunchi
o pun să șadă mută în decor

ca să mă crezi că nu ascund nimic
în traista de țăran rămas acasă,
că viața, uite, o așez pe masă
la cină să poți rupe câte-un pic.