ca de o ultimă moarte mă despart de cămașa aceasta
ce de stele mai cad iubito cum sar nasturii de la vestonul tău de femeie frumos îmbrăcată cu vinerea mea
chiar așa mi-am zis cad stele și iată cum la fiecare haină pe care o poartă femeile în loc de nasturi mâinile noastre desfac rând pe rând distanțe strălucitoare

aș îmbrăca un copil cu dragostea noastră și l-aș numi dacă și tu vrei Anariato aș putea muri cu adevărat fiindcă nu este loc de doi ci numai de cel ce se naște

acum o să pleci pe jumătate ca să pot să rămân
prin lunea gutuilor Dumnezeu trece cu o candelă în mână și el are veston alb argintiu și el se dezbracă uneori iubito și lui i se face dor

peste câteva ore o pasere se va prăbuși
o să mor în locul ei ca nu cumva lumea să spună într-o zi că doar fântânile cu pești pot deveni rotitoare că orașul tău a avut clopotar și că numai noaptea iepurelui a rămas de aflat

m-ai învățat să iubesc
o să te învăț să mă uiți



Timișoara
3 noiembrie dimineața