în acest paradis acromatic
mă pierd printre mii de fiori...
lianele unor iluzionare amintiri despre noi
încearcă să-mi salte
trupul greoi de îndoieli
spre înalte, arborescente retrăiri...

aș vrea să plâng
încet și egoist de liniștit
cu licurici verzui în plete,
cu vântul fără vlagă la picioare,
atât de aproape holograma chipului tău
mi-a părut
la sclipirea unei pânze de arahnidă…

dar…
transparente și umede,
pulsațiile din mușchiul cardiac,
la atingerea artificial-aridă
s-au zvântat...

și nu mai pot să plâng
de-atunci...

pierd din profil și conținut,
mă volatilizez
săracă în esențe
și mă trezesc din nou în vid
absentă, inutilă...

cât mi-ar plăcea să sfâșii
printr-un strigăt
acest decor sinistru și amorf
să număr una câte una
morțile
tăcerilor și clipelor afone...

din amintiri și din noi vise
aș vrea să simt că pot
sa împletesc strict-necesarul
unei maree în culori
de arhaic, infantil de simplu anotimp
și să tresar
plângând alinător și mult
în adiere de fluid sărat...