Dacă te-aș întreba ce glezne îți plac
mi-ai răspunde că nu-ți pasă,
dar când le vei zări
pe ale mele
vei tresări de o adâncă mâhnire,
căci te îmbie cu suplețea lor
gingașa culoare a caisei pârguită de soare
vene subțiri precum muguri în așteptarea petalelor de soare.
ți-ai prelungi privirea pe coapsă
ai rămâne în genunchi,
mi-aș șopti
cu o mare veselie neașteptată
izvorâtă din deșertăciunea mâhnirii
cum de-ai putut să grăiești fără să privești goliciunea mea
doar ca o ispită,
căci eu sunt de fapt piciorul pe care se sprijină adorația creației,
infinitul născut între bucăți de piele ridată
moartă, renăscută din fărâmituri de rece și cald
când îmi picură pe gleznă ceara zilei de august
când gustă ea din picuri de ploaie
când zăpada se înmoaie
în noiembrie și mai.
din nou te-ntreb ce glezne îți plac
mi-ai răspunde că îți plac sâmburii caiselor pârguite
printre muguri în așteptarea petalelor de soare
fiindcă nu le-ar putea vedea un orb,
dar le-ar putea atinge un flămând.