poți vorbi liber despre captură măcar cinci minute
un monolog dens până când miezul stricat se răsucește
ucis de celelalte boli de care nu suferi
ridic ochii spre tine și partea cunoscută a feței tale devine imaculată
îmi spun că ai o durere pe care nu încerci s-o ascunzi
să faci din ea un discurs într-un salon plin de chipuri
incurabile

furia dublează pereții venelor

manifestarea capturii seamănă cu o corespondență
se scriu cuvinte pe spitalul alb pe umerii încordați în noapte
gesturile mele se repetă într-o sinucidere care pierde înțelesul
mușchiul unui burghiu care tot sfredelește pieptul
forează
lipește pe interiorul toracelui afișe

(după ce mă prinzi de gât mi se desfac oasele
rezervația lor minerală respiră ieșită sub soarele iernii
să-și înghețe nervurile banale
senzația de rotire se transformă în simptom pot vorbi liber dar
cuvintele nu înseamnă decât că refuz să ascult)

nu-mi dispare nicicum certitudinea capsulei zidurile reci
hainele de emigrant monologul se lungește până când amestecă
toate cuvintele pe care nu le poți ierta
dă-mi apă și mai departe pot să mă descurc
prin acest no man’s land căptușit cu fotografii din copilărie