Părăsit de prieteni, nu-i mai răsună în auz
Corul lăudătorilor-
Pelerini pe drumuri de scorțișoară.
Împuns de mugurii sfidători ai ignoranței arogante,
Scamatorii cu oglinzi și abisuri.
Exilat cu un pumn de semințe amărui
Într-o scoică umplută cu iarbă de mare.
Preferă pridvorul cu fereastră întredeschisă,
Multiplele unghiuri de vedere,
Dar până acolo nu răzbate vuietul talazului.
S-au risipit mângâierile, compromisurile
Cu voci în balanță.
Respiră un aer încărcat cu reproșuri.
Dimineața își împăturește pescărușii privirilor
În geamantanul cu ecouri
Ca un părinte căruia îi pleacă feciorul la oaste.
Abia deslușește, din sunetul sfâșiat
Al sirenei din larg, orizonturile,
Dar le netezește cu palma și
Simte nasturii corăbiilor la țărm
Ca o lăsare la vatră și secare a vântului.
Dar nu singurătatea l-a copleșit
Sau aducerile-aminte,
Ci numai acele rătăciri labirintice
Ale verticalității
In care soarele încălzește cât un buboi
Și unde ninge cu mucegaiuri demente.
Tachinează-l cu pieptenele știrb
Care coafează comete,
Fă-l să râdă de propria chelie iremediabilă,
Nu-l compătimi!