Nu îmi place cum plângi prietene,
ai tu o lacrimă aparte,
cu forma fusului,
trecută prin pieptene,
sita nespusului.
Lăcrimezi în tine prietene,
cum plâng Elene
pe zidurile Troiei,
prin uscate gene
urmărind moartea eliberatorului,
căutătorului,
și mai nou
-a confesorului
ce sunt.
Deschide-mi porțile Elenă,
pentru a nu frânge picătura de sânge
în tine
cu întrebări nătânge,
cu cai de lemn.
Desfă-ți roba pe deasupra sânului stâng,
prietene
și lasă-mi urechea să asculte
cum curg în tine ape sărate,
mai mari sau mărunte,
pe câmpii de întristare
sau ropot năvalnic de apă de munte.
Pleacă-ți capul asupra mea
și plouă-mă,
cu toamnele tale,
cu întristare,
cu rețineri amare.
Și-oi înflori eu,
udat de tine,
cu floare ruginie,
pustie,
nepulsândă,
nevie.
Și-oi plânge eu,
Elenă,
așa cum mi-e iubirea și voia,
undeva,
îngropat sub ziduri de Troia.

Pan
9.08.2002