Sunt prima femeie căzută pe pământ și tu mirat nu știi
Ce sa faci cu mine, mă iei mai întâi de mână și mă ascunzi
În casa aceea de pe deal fără nicio fereastră peste care aș putea
Să-mi vărs trecutul ce mi se împletise în jurul gâtului
Și nu mă lăsa să respir, apoi stai la fel de mirat și te uiți
Cum mă mișc dintr-o cameră în alta ca și când aș trece prin
Secole, aici sunt copil, aici sunt femeie, aici epitaf, dincolo
Evanghelia ploii amare și surde ce ne plesnea peste cuvintele
Moarte deja, căzute pe dușumea și în care odată crezusem
Ca într-un Dumnezeu, dar acum era alt timp, altă dimensiune
Sunt prima femeie căzută pe pământ și nici eu nu am habar
Þine-mă acolo ascunsă în casa fără ferestre, nu am nevoie de
Lumină, nu am nevoie de apă, nu am nevoie de poezie,
Nu am nevoie de noapte sau zi, mă hrănesc din respirația ta...
Sunt prima femeie căzută pe pământ, nici eu nu știu că degetele
Folosesc la țintit amăgirea, uite s-a deschis o fereastră, de fapt
Era inima ta, îngenunchez în ea, acum când fântânile au secat,
Când morile rănite nu știu ce au de făcut, acum când
Tăcerea îmi scapă la picioarele tale, altă ofrandă nu am
Să-ți aduc, îmi înfig tristețea în ochii tăi și te las să mori
Drumul pe care l-am străbătut împreună am să-l țin strâns în palmă.