cu genunchii la gură cocoșat sub cărți
tânăr muribund cară pești roșii: morți
în urma lui ferind de vânt lumânările
îi rostesc limba natală frații și surorile

preț de o clipă-viață pun aripa să port
această năsălie fără de steag și cort
de pe margini oameni întorși de la sapă
îmi întind sticle de plastic pline cu apă

beau mulțumesc șterg gura cu mâneca
și mă mir de poporul neodihnit duminica
le citesc ochii: i-am uitat mulți îi țin minte
se închinau sau ascundeau în palmă un dinte

al porumbelului dintâi vreo paseră pierdută
sub zvârlitură iscusită de bâtă

astfel m-a aflat asfințitul prăbușit: peste foi
conturând cu mâna-n cărbune stele-trifoi
oamenii își dau coate nu mă mai cred sfânt
fiindcă beau fiindcă hulesc acele ce sunt

subsolurile blocurile lifturile scările
au ruinat rugul și spânzurătorile
singurul coborât din mașina cu rol de rată
va fi navetistul întru lumea cealaltă