Iubitule, lumea
Se rotește deodată, își rotește culoarea, felinarul
din stradă
Își strecoară lumina prin cozile de șobolan
Ale păstăilor laurului la nouă dimineața.

Este arctic
Cercul acesta mic
Negru, cu ierburile lui de mătase gălbuie – par de
copil.

Este verde in aer,
Blând, fascinant,
Mă leagănă iubitor, ca așezată-ntr-o pernă.

Simt că roșesc și mi-e cald.
Îmi vine să cred că sunt enormă deodată,
Sunt atât de prostește de fericită,
Galoșii mei
Plescăie, plescăi prin roșul acestei splendori

Asta e proprietatea mea.
De două ori pe zi
Mă plimb prin ea, amușinând
Vâscul barbar cu ciucurii lui
Verzi, de fier curat.

Și zidul de leșuri bătrâne,
Le iubesc toate.
Le iubesc cum iubesc istoria asta.
Merele sunt aurii,
Închipuie-ți –

Cei șaptezeci de copaci ai mei
Ridicându-și mingiile de aur roscat
Din zeama aceasta moarta densă și cenușie
Milioanele lor
De frunze de aur metalice și fără suflare.

O iubitule, tu, celibatarule inrăit.
Nimeni altcineva decât mine
Nu trece prin umezeala asta care ți se înalță până la
șolduri
Și aceste aurării
De neînlocuit cu nimic sângerează și se întunecă,
gurile de la Thermopylae.