De mult plecasera fluturii
Si asteptam ca in sfarsit sa vina iarna.
Candva, cineva ma ingropase in versuri vii
De seva, cordoane ombilicale innodate in jurul gandului meu.
“Poem pentru marea poeta necunoscuta”
imi strigau picaturile de apa
lipite intr-o nesatioasa iubire
cu celulele fruntii mele.
“Poem pentru cea care ar fi putut schimba lumea
in 60 de versuri”,
imi strigau degetele, ochii, gura
inmanusate in versuri groase, de iarna.

Armate intregi de omizi imi inunda
Foaia, mana, gandul…
Poezia asta trebuie terminata inaintea mea!

Ceasurile se topeau sub povara rece a verii,
Strangandu-si timpul in pahare reciclabile de plastic;
“Candva, poate ne va fi de folos”,
spuneau ele si-si maturau ultimele ramasite
ale gandurilor,
cronometrate ca intr-un imens cuptor cu microunde…
Suvite inregi de clorofila
Se intindeau ca niste maini uriase,
Impletindu-mi amintiri verzi, de gheata.

Cineva imi taie ultima imagine proiectata
Pe retina.
Gandul meu ninge…
Gandul meu ploua…
Gandul meu ucide fluturi…