Răul ...
L-am întâlnit prea devreme
dar neștiind ce e nu l-am putut recunoaște.
M-a amăgit cu ochii lui scânteietori
și încolăcindu-mă cu brațele într-un zâmbet mincinos
m-a deposedat de mine lăsându-mă, goală pe dinăuntru,
să sânger printre gene.
Străină, de-abia după o vreme m-am reîntors
în trupul pe care nu-l mai recunoșteam ca fiind al meu
și modelându-mi din el un rai clandestin
am altoit toți merii cu ramuri cuminți de liliac,
între tâmple am înălțat o mănăstire albă
iar câmpul din piept l-am semănat cu liniștea ploilor singulare.
Și fără să-mi mai las vreodată sufletul nesupravegheat
m-am obișnuit ca întotdeauna să dorm,
cu un ochi deschis a veghe, în palma stângă
și cu inima fremătând în cealaltă,
somnul circular al anotimpurilor.

În raiul meu personal
doar pleoapele mi se mai zbat, uneori,
într-un echilibru precar peste visele lunecoase
croite din piele de șarpe.





15 octombrie 2003