-Zâmbește! Da, așa…
Știi că îmi place.
Nu prea mă crezi
Atunci când
Iți spun
Că îți iubesc zâmbetul.

O fac, probabil,
Pentru că și el
Mă învăluiește,
Mă adoarme,
Și visez…

Visez la aurora boreală
Din paharul cu sifon,
La noaptea africană
Și la orgiile rituale,
La cuburi de gheață
Plutind pe oceanul
Coloanei tale vertebrale,
La asfințit și la
Culori disperate.
Îmi mai plimb reveriile
Printre palmierii de pe fundul mării
De ceai
Și asemeni lor,
Mă transcend în
Nirvana timpului
Când sunt cu tine.

-Zâmbește, te rog!
Așa, încă doi metri…
Bravo, mi-ai ghicit
Gândul
Și te-ai născut;
Acum mă-mbeți
Cu tine
Și cu auriul nesperat
De curat al privirii
Tale buclucașe și sprințare.

Te prefaci într-un
Leopard pătat cu
Cerneală și cu vin
Și te afunzi printre
Grijle mele
Dislocându-le,
Contopindu-le,
Transformându-le
În praf de stele
Verzi
Sau de culoarea
Ochilor tăi,
Și nu uiți
Niciodată
Să mă insulți
Cu o lacrimă
La sfârșit.

-Deci, zâmbește,
Zâmbește, te rog…
Vreau să mai trăiesc
Un zâmbet
Și o oră,
Singura.