Pe vremuri (când iubirea era oarbă
Și nu se inventase cifra doi)
Ne risipeam trăirile prin iarbă,
Înfășurați în mantie de ploi.

Purtând pe brațe tandre anotimpuri
Pășeam prin roua zorilor, desculți
Și respiram deodată, la răstimpuri,
În cercuri albe, somnului pierduți.

Ne rătăceam voit pe căi lactee,
Din umbra lunii ne făceam scrânciob
Și-apoi, din cea mai palidă scânteie
Recompuneam lumina, bob cu bob.

Mușcând fosforescenți din constelații
Cu radicali din stele ne hrăneam,
Ademeneam vocale-n ecuații
Pe care-mbrățișați le descifram.

Și-acolo,-n lumea aceea ideală
Trăiam, anume scrisă pentru noi,
Iubirea noastră interstițială
Fără să știm ce-nseamnă cifra doi.





28 noiembrie 2003