Lasă drumul, iubite, să curgă spre-orasul
cu statui dezvelite în câmpiile dinspre cer ale nordului,
pe mâna mea dreaptă revin mereu și mereu pădurea de-aramă
și dorul de păsări albastre cu aripi nătângi, transparente,
lipite anotimpului nostru mai stau unghii amnestice de-atâta zăpadă,
începutul de inimă și poate
formula sferică a presupusei întoarceri,

Nu-mi vorbi de iubire, lasă doar sângele
să curgă spre dealuri până la apele ultime,
atinge-i brazdele irisului și-nalță
iarba sărată a lacrimii jumătate sămânță
și nu pleca, nu pleca niciodată decât
spre centrul tripartit al pământului,

N-am să-ți vorbesc prea mult despre drumul
cu sens transparent înnodat în iubire,
doar că uneori într-acolo mirabil se-ndreaptă
prea târziul oniric și scara cu sângele violet al luminii,
în orele-n care sprâncenele cerului se pliază a noapte
și dumnezeu cade, cade spre lume în corpusculi pustii

pe drumul cu aripi nătângi din orașul tripartit al pământului



Craiova, 11 februarie 2004